Stii cum e sa te impotrivesti, cu toata puterea, sa crezi ca nu e adevarat ceea ce iti soptesc constiinta, bunul simt, chiar si sufletul uneori, bineinteles toti prietenii si cunostiintele, familia, toti, totul din tine, cu exceptia unei inimi rupte in bucati care-si cere fericirea si implinirea si povestea de dragoste? Stii?
Dorinta asta nebuna de a ma lauda cu fericirea pe care nici n-o simt decat prea putin cand suntem impreuna, o fericire umbrita de o nenorocita de idee, gand, obsesie ca in fapt nu va fi niciodata bine si ca ma hranesc cu niste iluzii, care sunt ceea ce sunt, iluzii, sperante desarte. Dorinta de a dobandi fericirea asta de care am atata nevoie si pentru care lupt ca o tigroaica care-si apara puii periclitati, dorinta asta e imensa. Dar durerea, ca lupta si disperarea asta, nu vor duce la nimic ci doar la un inevitabil final nefericit, sumbru, intunecat care vine oricum prea tarziu pentru a mai putea evita tragedia, ruperea de nori din mine, din sufletul meu, durerea asta e la fel de mare.
Cu toate acestea, constientizand pe de o parte binele si pe de alta raul pe care mi-l provoci, ma vad stand acolo, neputincioasa in fata tractorului care se apropie cu viteza sa-mi faca sufletul bucatele, bucatele mai mici adica, in loc sa ma dau in laturi, stau acolo paralizata, orbita de iluzia unei ferici care pare posibila de cand te cunosc pe tine, inlemnita, il privesc cum se apropie, parca spunandu-i: “hai, aici oricum nu mai e nimic de vazut si cu toate astea, a meritat fiecare secunda.”
