Constat cu mare uimire si o macar la fel de mare tristete ca lumea nu mai e ce-a fost, tineretea nu mai e ce-a fost si pana la urma, nimic nu mai e ce-a fost.. vorba bancului: “nici slujba de inviere nu mai e ce-a fost”.
Se anunta un chef misto de tot, cu nopti nedormite, cantitati industriale de licori spirtoase de calitate superioara si bucate alese.
Am ajuns, ne-am stabilit headquarters-urile si am pornit la batalie. In mod surprinzator si deloc specific noua, dupa ce-am mancat ceva si am baut vreo doua pahare, ni s-a facut un somn frate cu moartea. Am incercat sa dam muzica mai tare, doar doar, dar nimic din ce am fi putut face sau am facut nu ne-a salvat de inevitabilul moment in care ne-am retras toti si ne-am bagat la somn.
Si acum ma intreb… unde s-au dus noptile albe urmate de alte nopti albe si zilele inecate in beri reci pe malul raului? Unde s-a dus pofta de viata care ne seca de puteri? Cum de am ajuns in acest punct trist al vietii in care nu ne mai putem distra? Sau somnul este acum cea mai mare distractie de care avem parte?
Sa fie oare o imbatranire prematura in urma anilor in care am petrecut fara oprire, in care fiecare zi era sambata si fiecare noapte era un nou inceput?
Si daca la varsta asta ne-am plictisit de distractie, ce ne ramane de facut? Sa fie oare visul gloriei si al imbogatirii rapide care ne seaca de tot ceea ce era mai viu si mai restless in noi? Sau am inceput prea devreme si atata am fost in stare sa ducem?
Oare asta e momentul in care te linistesti, petreci serile acasa la televizor si zilele la birou?Si daca e asa, putem trai restul vietii din amintirile vremurilor apuse, fara nopti pierdute si mahmureli care se intind pe cate trei zile?
Mai bine ne facem bagajele si sa plecam toti la mare… dar asta e alta poveste…
