A complete makeover

Pe vremea cand eram ceva mai tanara si mai plina de idei decat sunt acum, am inceput sa scriu pe acest blog. De fiecare data cand ma intorceam asupra vreunui post ma entuziasmam si zambeam si-mi placea. M-am uitat astazi la ultimele cateva post-uri si sincer sunt tare dezamagita de ceea ce a devenit. E o continua lamentare. Vai, Doamne, of, of. Am reusit sa ma plictisesc si pe mine. Si nu-mi mai place. Asa ca m-am hotarat sa iau o decizie: ori incep manevrele de resuscitare, ori il las sa moara.

Pe de alta parte, eu in general am incercat sa captez acele aspecte ale vietii care erau comune anumitor grupuri de persoane, in general apropiatii mei. Si astfel, concluzionez ca nu numai eu am avut o perioada mai dificila, ci si lumea din jurul meu.

Trecem printr-o perioada de tranzitie, se schimba locuri de munca, se schimba idei, se schimba prioritati. Poate e toamna de vina sau criza financiara care asteptam sa ne loveasca, sau poate este doar directul rezultat al unei imense nevoi de ceva nou, de altceva. A complete makeover. Exact ceea ce ii trebuie si puiului meu…

Cea mai frumoasa zi

Mi-a placut dintotdeauna melodia lui Alexandru Andries “Cea mai frumoasa zi”. Mi s-a parut mereu ca spune ceva foarte interesant despre dragoste, prezenta persoanei iubite, existenta sa in viata ta si finalitatea inevitabila.

“Un fel de a mai lungi cea mai frumoasa zi ar fi daca m-ai putea minti… Ai da ceasul inapoi, ai fierbe doua oua moi, mi-ai spune ca-n casa suntem doar noi. Tacerea te-ar ajuta sa scapi de intrebarea mea, din toate intrebarile… cea mai grea. Cand seara s-ar face gri, nu te-ai mai putea stapani: din baie la telefon ai vorbi. Cu glasul intunecat, cu aerul imbufnat, orice numai sa ma vezi plecat. Si atunci te intreb: mai stii? Cea mai frumoasa zi a fost la inceput cand nu ma puteai minti!”

Ma regasesc in melodia aceasta. Chiar daca nu-mi place sa fiu mintita, cateodata ma trezesc gandind: “Minte-ma, dar macar minte-ma frumos”.

Tot ce mi-am dorit mereu in viata, implinirea suprema am vazut-o ca fiind gasirea iubirii si a fericirii. Normal, in timp am invatat ca nu exista cu adevarat fericire, ci doar clipe greu de uitat care oarecum ating idealul de fericire. Dar nu mi-am pierdut niciodata speranta si de cate ori consider ca momentul prezent merita sa fie categorisit ca “de neuitat”, il memorez ca apoi sa mi-l aduc aminte in zilele negre si noptile goale.

Imi doresc sa am la cine sa vin seara acasa, sa existe cineva care sa ma intampine cu un zambet larg pe fata, plin de iubire si dor. Un om care sa aiba rabdare sa ma cunoasca, care sa se implice si caruia sa-i pese, un om cu care sa pot vorbi si care sa ma vada si sa ma accepte pentru cine sunt cu adevarat, cu toate defectele mele.

Imi doresc sa intalnesc un om pe care sa-l iubesc pentru lucrurile marunte, pentru ceasca de cafea din fiecare dimineata, pentru cum isi plimba mana prin parul meu in fiecare seara, dar si pentru lucrurile mari, pentru ca e partas bucuriilor mele, pentru ca mereu pot gasi drumul spre acasa cand stiu ca acasa e el, imi doresc sa traiesc cel mai frumos vis al meu.

SI de fiecare data cand ma pierd in visele si gandurile mele ma gandesc la melodia mai sus amintita si ma gandesc ca orice relatie incepe cu o “cea mai frumoasa zi” si se termina cu “orice numai sa ma vezi plecat”.

Si atunci, imi iau visele, gandurile si sperantele si le ingrop undeva adanc de tot in ideea ca poate uit de ele si imi vad de viata mea… caci ceea ce-mi doresc eu poate chiar nu exista.

Traiesti visul sau visezi viata?

N-am mai scris, n-am mai scris si nici nu stiu cat si daca o sa mai scriu. E greu, e tare greu sa iti pui sufletul pe tava, sa lasi lumea sa te vada pentru cine si cum esti. Si oricum asta pana acum nu mi-a adus decat esecuri sentimentale, mi-a sfaramat sufletul si visele. Dar eu nu ma las, eu cred ca speranta moare ultima, dar moare si greu a naibii.

Mi-am dorit mult si de mult timp sa ma indragostesc, sa tremur de nerabdare, sa nu dorm noptile de drag si dor, sa astept cu telefonul in mana urland catre el “suna!!!!”. Pe sistemul “ai grija ce-ti doresti ca poate ti se va intampla”, am ajuns la concluzia ca eu mereu uit cat de nasol e sa fii indragostit, sa te chinui, sa te stresezi, sa faci strategii si planuri care sa se naruie vazand cu ochii, sa iti iei toate sperantele si sa le comasezi in suflet, sa incerci sa traiesti visul… groaznic.

Si-n fond, de ce sa te indragostesti? Ca sa ai ce sa le enervezi pe prietenele tale cu detaliile sufletului si simtirilor tale? Ca sa te chinui si sa te consumi? Nush sincer daca merita… Si ce e mai trist e ca peste o perioada de timp te uiti in urma si-ti amintesti zicandu-ti “ia uite, nu m-am mai gandit la asta de mult, uitasem”.

E penibil, pe cuvant daca nu, si imi vine sa urlu de nervi din cauza nedreptatii asteia. Cine o fi inventat si amorul asta? Ca doar e “un lung prilej pentru durere si mii de lacrimi nu-i ajung si tot mai multe cere”. Asta n-am zis-o eu, dar imi place si mi-o repet de fiecare data cand iar vreau sa ma indragostesc in ideea ca poate ma trezesc la realitate si reusesc doar sa visez nu sa incerc cu disperare sa traiesc visul.

In final, nimeni nu poate stii cum e mai bine, dar cu siguranta e mai liniste si pace in suflet daca visezi viata decat daca incerci sa traiesti visul si nu reusesti…

Un fel de cum ar veni ceva de genul

Shihan – This type love

Mi-am adus aminte de poezioara asta si mi-am adus aminte ca am si tradus-o pe vremea cand am descoperit-o… in momentul de fata versurile acestea aproape imi povestesc viata sic hiar ma intrebam oare ce e mai bine, sa iubesti sau sa fi iubit? Sa iubesti e absolut minunat, dar e si al naibii de greu si de dureros si de inselator.

Vreau o iubire de genul:

Eu gandindu-ma la ea gandindu-se la mine gandindu-ma la ea. Sau eu spunandu-le prietenilor mai multe decat mi-am admis mie insumi ca simt pentru ea. Sau urand cat de geloasa e, dar placandu-mi faptul ca ma vrea atat de mult numai pentru ea. Si sa vad cum numele ei suna atat de bine alaturi de numele meu de familie.

Vreau sa vad cat de departe ajung fara sa o sun si abia am reusit sa ies din garaj.

Vreau o iubire care sa ma faca sa astept sa adoarma ca apoi sa ma intreb daca viseaza cum noi doi suntem indragostiti sau care-l iubeste pe celalalt mai mult sau ce face exact in acest moment.

Sau sa dansam in apartamentul nostru pe muzica inimilor noastre. Sau sa inchid ochii si sa-mi imaginez cum o dragoste atat de puternica doare atat de tare cand nu e prin preajma. Sau genul de “nu stiu unde se indreapta dragostea asta”.

Si vreau sa pun post-it-uri prin toata casa ca sa nu uite niciodata cat de mult o iubesc. Sa nu am destula cerneala in pixuri ca sa scriu tot ce e de scris despre cat de mult o iubesc. Sa sper ca o fac sa se simta asa cum ma face si ea sa ma simt.

Si vreau ca toti prietenii mei sa faca misto de mine asa cum am facut eu de ei cand au trecut prin asa o dragoste. Diferenta e ca asta e o dragoste din aia adevarata.

Si ca in liceu, vreau sa petrec ore la telefon fara sa zic nimic si sa adorm si cand ma trezesc sa fie langa mine si sa-i simt mirosul in asternuturi. Si vreau sa incerc sa numar felurile in care o iubesc si sa pierd sirul pe la mijloc ca sa o pot lua de la capat.

Si vreau sa sarbatoresc aniversarile alea de o luna, chiar daca nu sunt aniversari adevarate, numai pentru ca asta ar face-o fericita.

Si vreau sa ma indragostesc de melodia pe care o canta telefonul cand formez numarul ei. Si sa vorbesc cu ea pana raman fara suflare, ea ma lasa fara suflare, dar cand inspir, o inhalez pe ea inapoi in mine.

Vreau o dragoste care sa ma faca sa-mi schimb planul tarifar al telefonului pe altul care imi permite sa vorbesc cu ea mai mult, caci, cu toata sinceritatea, vreau sa evit genul ala de iubire “nota mare de plata”. Si vreau o iubire care sa ma faca sa regret ca mana mea e prea mica, adica liniile palmei nu imi dau destul timp sa o iubesc cat as vrea. Si vreau o iubire care sa ma faca sa ma balbai numai cand ma gandesc cat de puternica e iubirea asta.

Si vreau o iubire care sa ma faca sa vreau sa-mi tai tot parul. Ei bine, nu chiar tot, doar firele despicate si sa-mi aranjez mustata, dar tot ar fi o simbol al fortei pe care o are iubirea mea pentru ea.

Ma simt in elementul meu acum, asa ca mi-as imagina cum ar fi sa trec strada cand semaforul e verde pentru masini, sa fiu lovit de un tir doar ca sa-mi pierd memoria si sa fiu transportat intr-o tara a lumii a treia ca sa fiu tratat si cumva sa ma intalnesc iar cu ea si sa ma indragostesc de ea intr-o alta limba ca sa vad daca e acelasi sentiment.

Vreau o iubire care e la fel de inexplicabila ca si ea.

Omu’ e supus erorii

Probabil ca ati observat in atata amar de vreme ca pe mine ma deranjeaza multe lucruri in lumea asta, cateodata ma deranjeaza lumea in general… dar din cand in cand ma deranjeaza lucruri precise pe care imi place sa le impartasesc ca asa ma mai linistesc si eu.

Zilele astea ma deranjeaza baietii. Nu toti, ca unii sunt necesari. Dar ma deranjeaza acei baieti care atunci cand au prietena se transforma…

Ma refer la acei baieti cu care ai vorbit mereu la telefon, care te stiu si vesela si trista, si pusa pe distractie si linistita, dar care dupa ce si-au facut o prietena stabila nu-ti mai raspund la telefon. Ulterior iti motiveaza pe messenger sau printr-o alta modalitate la fel de neutra ca “eram cu prietena si nu puteam sa-ti raspund”.

Frate, de ce? Ce crezi ca iti spuneam la telefon? Crezi ca te amenintam ca daca nu-mi vorbesti murdar imprastii zvonuri prin oras ca esti homosexual? Sau care e faza? Crezi ca daca raspunzi iti voi marturisi iubirea mea eterna?

Inteleg sa nu-mi raspunzi sambata la 3 dimineata, atunci cand nu stii cum stau lucrurile la celalalt capat al firului, dar ziua in amiaza mare, e ok!

Astfel se intampla in general… Iti faci prietena, iti faci prieten si dupa ce te desparti te uiti in jur si realizezi ca esti singur pentru ca ai reusit sa ii indepartezi pe toti cei care iti erau prieteni odata.

Si te minunezi, si te victimizezi, si incepi sa refaci legaturile vechi cu oameni care te primesc inapoi pentru ca esti al lor si poate chiar cred ca ai inteles lectia si poate crezi chiar si tu ca ai inteles si nu mai faci… pana la urmatorul “partener de viata” cand fara indoiala repeti toate greselile… Ca asa e omu’ : supus erorii !

Buna seara, faataaa!

Sambata ce tocmai a trecut am decis impreuna cu cativa prieteni si cateva prietene sa iesim la distractie.

Daca tot faci un lucru, macar sa-l faci bine, zic… asa ca s-a luat decizia de a rezerva masa la Bamboo. O data e 1 martie pe an si o data ai sandalutze noi noutze (pe moment, adica).

S-au dat niste telefoane, s-a stresat o anumita persoana, saracutza, si s-a rezolvat.

Asa credeam noi cel putin, caci nimeni nu e fraier mai mare decat ala care si-o ia in freza direct la fata locului. Evident ca masa era data deja cand am ajuns noi acolo. Ca de, banu-i ban si banul nu asteapta pe nimeni. Cum speranta moare ultima, am sprijinit putin peretii, doar, doar se rezolva. Din pacate nu s-a rezolvat. Asta nu inseamna ca seara nu a iesit foarte ok, dar ne parea rau si de stresul prietenei noastre si de tragedia situatiei.

Cat stateam acolo cu haina in mana si analizam “lumea buna” a “capitalei” venita la “bairam”, dansatoarele dansau, digeiul digeia si microfonitza microfonea. (Traducerea se gaseste mai jos in pagina).

Microfonitza, simpatica de altfel, imbracata in folie de aluminiu ne incanta auzul cu o engleza vai steaua ei. “Ladies, this night is for you… I love you all!” si asa mai departe. A zis ea multe biata de ea, dar e greu sa si vorbesti, sa si iasa bine, sa te si plimbi, sa tii si folia sa nu cada…

Sincer, am o singura nedumerire. Care era oare procentul de straini acolo? Cati oameni chiar nu vorbeau romana deloc incat era nevoie sa se adreseze tuturor in limba reginei virgine?

Sau oare… indraznesc sa ma intreb… Suna mai bine “Ladies, this night is for you… I love you all!” decat “Doamnelor, aceasta noapte este pentru dumneavoastra… Va iubesc pe toate!” ?

Chiar asa mai fratilor? Eu nu stiu sincer ce sa zic… N-a auzit nimeni de “identitate culturala”, de “melodicitatea limbii”? Engleza e o limba ca din topor, romana curge lin, are poveste, are zumzet.

Si mie imi place engleza, recunosc… si vorbesc cat pot de mult, dar uneori e frumos si placut sa te mai uiti si la cine si ce esti. Sau sunt eu “so yesterday”? )

Dictionar:

digei, s.m.-> DJ

a digei, vb. -> a fi DJ (a baga muzica in club)

microfonitza, s.f. -> persoana ce foloseste un microfon in scopul de a comunica ceva

a microfoni, vb. -> a comunica ceva prin intermediul unui microfon

Cu si despre wordpress

People, stop fighting!

S-ar supara SKY pe mine daca ar vedea ca i-am zis si n-am facut

Ce sa facem, viata e greu, greu tare

Ma uitam acum pe bloguri… multe s-au schimbat de cand n-am mai dat pe aici. Mi se pare foarte interesant cum mania asta a bloguitului a cuprins intreaga tara. Ati vazut ca toti politicienii au bloguri acum? Nu numai asta, dar sunt o gramada de oameni care pur si simplu n-au nimic de spus si totusi ei bloguiesc.

Cel mai fain blog pe care l-am gasit in cercetarile mele de azi este o pagina Hi5 pe wordpress. Cu poze, cu comentarii, cu pareri, cu tot tacamul. De ce trebuie infestat acest lucru minunat cu rahaturi d-astea? Nu stiu ce sa zic, pe cuvant.

Cand mi-am facut eu blog, aveam ceva de spus. Pe cuvant. Aveam multe de spus, de fapt… si vroiam sa le zic cuiva care nu vroia sa le asculte. Asa ca, m-am hotarat sa le fac publice. A mers o perioada. Era obsesiv, eram dependenta de wordpress, nu puteam dormi noaptea fara sa ma uit macar 10 min pe thecrismood. Dar la un moment dat parca n-am mai avut nimic de spus. Parca am eliminat toate subiectele si am ramas cu fix zero. Si asa au trecut luni de zile. Intre timp lume noua a aparut si lumea veche a plecat. Blogul meu a stat aici adunand praf si nu trafic.

Si chiar daca as gasi ceva de spus, n-as avea cand. Sunt in sesiune, penultima sesiune a vietii mele (sau…?). S-a dus si studentia si eu tot nu stiu in ce directie vreau sa ma indrept in viata. Ma chinui sa scriu cate ceva pentru proiectul de diploma si ma enervez atat de tare incat renunt. Nu stiu cu ce sa incep si cu ce sa continui…

Lumea zice ca la un moment dat, te paleste o revelatie si aia te scoate din rahat… sper, ce sa zic…

Oricum, viata merge, blogul sta si blogosfera se imbolnaveste… tot mai rau cu fiecare zi care trece…

Romania

Ah, da… Romania. Frumoasa noastra patrie care azi nici macar nu mai incearca sa se stearga de rahat si sa iasa invingatoare.

M-am uitat la emisiunea lui Mircea Badea, un om de care imi place grozav de mult din foarte multe puncte de vedere, dar poate cel mai mult pentru ca se enerveaza la fel ca mine si nu poate sa nu arate asta.

Pentru a stabili background-ul care a dus la acest post sa incepem cu inceputul.

Saptamana trecuta am participat la cursul de Relatii Internationale, curs foarte interesant, dar la care nu ma mai duc niciodata pentru ca m-am enervat atat de tare incat mi-a stricat toata ziua. M-am enervat eu pe mine ca de obicei, dar na…

Profa intreba daca ar trebui sprijinite firmele straine care vor sa intre pe piata. Toata lumea a sarit entuziasmata : “Da, da… cat mai multe!”

Adica in tara asta bagata in rahat pana in gat, noi, tineretul (mandria tarii… ya right) vrem sa dam si mai mult cu economia de pamant (daca mai e posibil). De mancat pate frantuzesc putem, dar daca mancam un pate Ardealul facem icter. Nu putem bea apa Biborteni, cerem Evian, ca na, e fitza. Importam orice porcarie numai ca sa nu trebuiasca sa le cumparam pe ale noastre. Nu mi se pare normal, sincer. Putem foarte bine sprijini economia tarii cat de mult putem si cat mai avem o farama din ea de sprijinit.

Bineinteles ca discutia a degenerat si am ajuns sa ma aud zicand ca ar trebui facut ceva si in privinta tuturor boschetarilor care se imbogatesc din scaunele de parlamentar din banii poporului. Acum toata lumea imi zice “mica comunista”. Nu ma mira… uneori tind sa ma intrec cu gluma cu chestiile astea.

Va puteti imagina ce m-am enervat iarasi, ieri cand ma uitam la stiri si vedeam (aporape la propriu) cum creste coruptia si nesimtirea. Iliescu se pare ca scapa cu obrazul curat dupa povestea cu Dosarul Mineriadei. Frate, cum e posibil asa ceva? E filmat multumindu-le minerilor ca au sarit in ajutorul patriei intr-un moment de rascruce si sunt si aia filmati cum bat femei si copii cu pari de lemn pe strada doar pentru ca le erau in drum. Chiar nu exista farama de rusine in nimeni? Cine ii considera ma pe oameni astia capabili sa ia decizii? Si mai trist e ca se mai bat si cu pumnii in piept de cat de integri sunt ei.

Radu Moraru a pornit o campanie admirabila, dar din pacate atat. A inceput sa arate poporului ce fac “alesii” nostri cu banii nostri. Isi iau bani de chirie desi toti au proprietati in Bucuresti. Frate, din nou, intreb, chiar nu exista gram de rusine in nici unul? Pardon, unul chiar a dat inapoi 800 de milioane. Era bine daca nu-i lua de la bun inceput, dar hei, inveti sa te multumesti si cu putin, asa ca ii zic BRAVO.

Revenind la Badea, pe langa alte stiri pe care le-a redat “ca sa ne radem”, cum ca Nicu Gheara si-a facut cont pe Hi5 sau ca Oana Zavoranu isi face motanul “manechin”, a discutat putin si despre nush ce labe triste de angajati ai unei institutii de stat (evident) al carei nume imi scapa si oricum, ma intereseaza prea putin spre deloc. Acestia, avand in vedere ca au avut ocazia sa isi stabilesca singuri leafa, si-au stabilit-o tata astfel incat nici urmasii urmasiilor lor nu vor duce lipsa de nimic. Unul avea undeva la 14 000 RON, iar celalalt se invartea la suma de 12 000. Din banii nostri! Asta inseamna ca acesti kknari au luat pana acum 140 de milioane de lei vechi si respectiv 120 de milioane pentru nimic. Plus ca si-au bagat prime de Craciun care au valoarea salariului pe doua luni. Cum e posibil asa ceva? N-as condamna pe nimeni daca ar porni o revolta sau ar lua macar o pusca si ar omori vreo 10 d-astia, macar sa dai un exemplu, ca asa nu se mai poate. Da-o naibii. Noi toti muncim ca sa aiba jegosi d-astia masini ultimul racnet? Chiar suntem prostii prostilor? Pe mine ma scoate din sarite situatia asta.

Pe vremuri mama imi zicea ca ar trebui sa ma mai informez si eu in privinta tarii asteia ca e si tara mea, dar jur ca mai bine traiam in necunostinta de cauza. E tragico-trista situatia. Adica, pana cand?

Au trecut 18 ani de la revolutie si ma uit in jur si vad fix zero lucruri bune, zero imbunatari, zero, zero. Nimeni nu poate sa dea cu astia de pamant? Nimeni nu poate face nimic? Chiar trebuie tolerata la nesfarsit situatia asta? Mereu am zis ca n-as pleca din Romania pentru nimic in lume caci sunt prea multe lucruri care ma tin aici, dar nu stiu sincer… poate altundeva nu m-ar mai interesa atat de tare, dar ma doare sufletul cand vad ca nu sunt bani pentru sanatate, nu sunt bani pentru educatie, nu sunt bani pentru nimic, dar pentru masini si covoare persane se gasesc mereu. Cu riscul de a ma repeta… e TRAGICO-TRIST!

Si cum zice Badea: “Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul”. Vreau sa adaug ca tot asta s-ar putea sa ne provoace ulcer unora dintre noi.

4 luni, 3 saptamani si 2 zile

Acum vreo doua saptamani, in lipsa de alta ocupatie, am fost la film. Un film facut de un roman de-al nostru in Romania de azi despre Romania de alta data. “4 luni, 3 saptamani si 2 zile” se numeste acest film si am vaga senzatie ca 99% dintre voi l-au vazut deja.

Candva prin 1987 o tanara studenta ramane insarcinata si este nevoita sa faca avort. Cum avortul nu era posibil cum este azi, aranjeaza cu un barbat sa o ajute.

Acum, nu-s nici critic de film, nici cine stie ce cunoscatoare in domneniu, aceasta este sincera mea parere, buna sau mai putin buna, cum o fi ea:

In primul rand, singurul personaj care mi-a placut a fost Otilia. Hotarata, desteapta, descurcareata, cu picioarele pe pamant. Un om ok, as spune eu.

Gabita pe de alta parte a reusit sa ma scoata in asa fel din sarite incat pe la jumatatea filmului am vrut sa ma ridic si sa plec. Poate ma implic eu prea mult, dar sincer, cum poate sa existe asa o semi-persoana, atat de aiurita si atat de pe alta lume?

Cand credeam ca mai rau nu se poate, apare personajul masculin, respectiv “omul cu avortul” care este fix genul de persoana careia oricati pumni in fata i-ai da, nu ar fi de ajuns. Si acum cand imi amintesc ma enervez.

Un lucru nesteptat si absolut simpatic a fost scurta aparitite a lui Costel (DeKo).

Eu inteleg oarecum aceasta nevoie sadica si melodramatica de a evidentia pe cat de clar posibil vremurile acelea, dar trebuie constientizat un lucru foarte simplu: au trecut 17 ani de la revolutie. Lumea se mai si schimba. M-am saturat de filme din acestea, care arata doar partile nasoale ale tarii noastre si nici macar cea de acum ci cea de atunci. Vai ce rau era, vai ce ne chinuiam, vai, vai, vai! Surpriza, nici acum nu e extraordinar, dar mai da-o si-n plata Domnului de treaba. Mai schimbati placa mai baieti.

M-am saturat de psihologie, lamentare si morala. Vreau sa vad un film romanesc la care sa rad cu lacrimi. Nici nu trebuie sa fie foarte bun. Un film simplu cu 4 tineri care se imbata ca porcii si fac numai tampenii si se intalnesc a doua zi si rad unul pe seama altuia.

Sau un film cu un el si o ea care se indragostesc si ies la cina si se saruta si se plimba prin parc duminica.

Sau pur si simplu un film prost, fara fir epic, fara morala, fara o idee clara, fara oameni foarte frumosi, dar amuzant si interesant.

Chiar nu se poate? Ma intreb… va intreb… chiar nu se poate sa scapam de influentele acestea ceausiste de rahat? A fost, a trecut, let it go for &^%$’s sake!

A false sense of security

De cand ma stiu, am fost inconjurata de fete, e si normal. Bine, pe vremea aia eram imbracate toate in roz si ne jucam cu fake-uri Barbie.

Lucrurile nu s-au schimbat pe cat ati crede. Cateodata ne mai imbracam si acum in roz, dar ne jucam cu cate un fake Ken. Si toate vrem un Ken original.

Cand eram copila, imi imaginam ca intr-o zi o sa apara un print frumos pe un cal alb si o sa ma ia impreuna cu ai mei departe in regatul lui si o sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Acum nu mai cred, am ajuns la faza in care sper ca ceea ce am azi o sa fie aici si maine.

Inainte credeam ca printul o sa imi faca cadouri frumoase si o sa imi pregateasca surprize in fiecare zi care ne era dat s-o traim impreuna. Acum sper ca macar o data pe an acel cineva sa isi aminteasca sa imi ia o floare. Nici nu mai am nevoie de dovezi. Sticking around is all the proof I need.

Inainte vroiam herghelii si catei multi si servitori si menajere si dragoste eterna. Acum sper doar la stabilitate si la macar o vaga urma a falsului sentimentului de siguranta pe care ti-l da o relatie lunga chiar daca traim intr-o garsoniera.

Inainte credeam despre casatorie ca e o chestie rupta din rai, o concretizare a sentimentelor intense pe care doua persoane le au una pentru cealalata. Acum sper ca dragostea se va transforma in obisnuinta ca macar asta sa ne tina impreuna.

Nu mai cred in „till death do you part“, dar sper cu toata fiinta mea intr-un „at least I still think I made the right choice“.

Dar poate, poate, exista un „cineva“ care face cadouri si pregateste surprize si care e in stare sa ma faca sa vad viata cu alti ochi, a whole new perspective on things si care imi da siguranta si stabilitatea de care am nevoie ca sa raman cu picioarele pe pamant. Si poate acel sentiment nu e deloc fals si e un „this is it“… Stick around and we’ll see…