Pentru pura placere de a scrie, de a imparti cu voi putin din ceea ce ma face ceea ce sunt si poate pentru a reusi sa imi explic de ce sunt asa. Dar pentru asta e necesara o anumita stare de spirit… respectiv my mood, the Cris mood. Hope you'll enjoy…
Pe vremea cand eram ceva mai tanara si mai plina de idei decat sunt acum, am inceput sa scriu pe acest blog. De fiecare data cand ma intorceam asupra vreunui post ma entuziasmam si zambeam si-mi placea. M-am uitat astazi la ultimele cateva post-uri si sincer sunt tare dezamagita de ceea ce a devenit. E o continua lamentare. Vai, Doamne, of, of. Am reusit sa ma plictisesc si pe mine. Si nu-mi mai place. Asa ca m-am hotarat sa iau o decizie: ori incep manevrele de resuscitare, ori il las sa moara.
Pe de alta parte, eu in general am incercat sa captez acele aspecte ale vietii care erau comune anumitor grupuri de persoane, in general apropiatii mei. Si astfel, concluzionez ca nu numai eu am avut o perioada mai dificila, ci si lumea din jurul meu.
Trecem printr-o perioada de tranzitie, se schimba locuri de munca, se schimba idei, se schimba prioritati. Poate e toamna de vina sau criza financiara care asteptam sa ne loveasca, sau poate este doar directul rezultat al unei imense nevoi de ceva nou, de altceva. A complete makeover. Exact ceea ce ii trebuie si puiului meu…
Mi-am adus aminte de poezioara asta si mi-am adus aminte ca am si tradus-o pe vremea cand am descoperit-o… in momentul de fata versurile acestea aproape imi povestesc viata sic hiar ma intrebam oare ce e mai bine, sa iubesti sau sa fi iubit? Sa iubesti e absolut minunat, dar e si al naibii de greu si de dureros si de inselator.
Vreau o iubire de genul:
Eu gandindu-ma la ea gandindu-se la mine gandindu-ma la ea. Sau eu spunandu-le prietenilor mai multe decat mi-am admis mie insumi ca simt pentru ea. Sau urand cat de geloasa e, dar placandu-mi faptul ca ma vrea atat de mult numai pentru ea. Si sa vad cum numele ei suna atat de bine alaturi de numele meu de familie.
Vreau sa vad cat de departe ajung fara sa o sun si abia am reusit sa ies din garaj.
Vreau o iubire care sa ma faca sa astept sa adoarma ca apoi sa ma intreb daca viseaza cum noi doi suntem indragostiti sau care-l iubeste pe celalalt mai mult sau ce face exact in acest moment.
Sau sa dansam in apartamentul nostru pe muzica inimilor noastre. Sau sa inchid ochii si sa-mi imaginez cum o dragoste atat de puternica doare atat de tare cand nu e prin preajma. Sau genul de “nu stiu unde se indreapta dragostea asta”.
Si vreau sa pun post-it-uri prin toata casa ca sa nu uite niciodata cat de mult o iubesc. Sa nu am destula cerneala in pixuri ca sa scriu tot ce e de scris despre cat de mult o iubesc. Sa sper ca o fac sa se simta asa cum ma face si ea sa ma simt.
Si vreau ca toti prietenii mei sa faca misto de mine asa cum am facut eu de ei cand au trecut prin asa o dragoste. Diferenta e ca asta e o dragoste din aia adevarata.
Si ca in liceu, vreau sa petrec ore la telefon fara sa zic nimic si sa adorm si cand ma trezesc sa fie langa mine si sa-i simt mirosul in asternuturi. Si vreau sa incerc sa numar felurile in care o iubesc si sa pierd sirul pe la mijloc ca sa o pot lua de la capat.
Si vreau sa sarbatoresc aniversarile alea de o luna, chiar daca nu sunt aniversari adevarate, numai pentru ca asta ar face-o fericita.
Si vreau sa ma indragostesc de melodia pe care o canta telefonul cand formez numarul ei. Si sa vorbesc cu ea pana raman fara suflare, ea ma lasa fara suflare, dar cand inspir, o inhalez pe ea inapoi in mine.
Vreau o dragoste care sa ma faca sa-mi schimb planul tarifar al telefonului pe altul care imi permite sa vorbesc cu ea mai mult, caci, cu toata sinceritatea, vreau sa evit genul ala de iubire “nota mare de plata”. Si vreau o iubire care sa ma faca sa regret ca mana mea e prea mica, adica liniile palmei nu imi dau destul timp sa o iubesc cat as vrea. Si vreau o iubire care sa ma faca sa ma balbai numai cand ma gandesc cat de puternica e iubirea asta.
Si vreau o iubire care sa ma faca sa vreau sa-mi tai tot parul. Ei bine, nu chiar tot, doar firele despicate si sa-mi aranjez mustata, dar tot ar fi o simbol al fortei pe care o are iubirea mea pentru ea.
Ma simt in elementul meu acum, asa ca mi-as imagina cum ar fi sa trec strada cand semaforul e verde pentru masini, sa fiu lovit de un tir doar ca sa-mi pierd memoria si sa fiu transportat intr-o tara a lumii a treia ca sa fiu tratat si cumva sa ma intalnesc iar cu ea si sa ma indragostesc de ea intr-o alta limba ca sa vad daca e acelasi sentiment.
Vreau o iubire care e la fel de inexplicabila ca si ea.
S-ar supara SKY pe mine daca ar vedea ca i-am zis si n-am facut
Ce sa facem, viata e greu, greu tare
Ma uitam acum pe bloguri… multe s-au schimbat de cand n-am mai dat pe aici. Mi se pare foarte interesant cum mania asta a bloguitului a cuprins intreaga tara. Ati vazut ca toti politicienii au bloguri acum? Nu numai asta, dar sunt o gramada de oameni care pur si simplu n-au nimic de spus si totusi ei bloguiesc.
Cel mai fain blog pe care l-am gasit in cercetarile mele de azi este o pagina Hi5 pe wordpress. Cu poze, cu comentarii, cu pareri, cu tot tacamul. De ce trebuie infestat acest lucru minunat cu rahaturi d-astea? Nu stiu ce sa zic, pe cuvant.
Cand mi-am facut eu blog, aveam ceva de spus. Pe cuvant. Aveam multe de spus, de fapt… si vroiam sa le zic cuiva care nu vroia sa le asculte. Asa ca, m-am hotarat sa le fac publice. A mers o perioada. Era obsesiv, eram dependenta de wordpress, nu puteam dormi noaptea fara sa ma uit macar 10 min pe thecrismood. Dar la un moment dat parca n-am mai avut nimic de spus. Parca am eliminat toate subiectele si am ramas cu fix zero. Si asa au trecut luni de zile. Intre timp lume noua a aparut si lumea veche a plecat. Blogul meu a stat aici adunand praf si nu trafic.
Si chiar daca as gasi ceva de spus, n-as avea cand. Sunt in sesiune, penultima sesiune a vietii mele (sau…?). S-a dus si studentia si eu tot nu stiu in ce directie vreau sa ma indrept in viata. Ma chinui sa scriu cate ceva pentru proiectul de diploma si ma enervez atat de tare incat renunt. Nu stiu cu ce sa incep si cu ce sa continui…
Lumea zice ca la un moment dat, te paleste o revelatie si aia te scoate din rahat… sper, ce sa zic…
Oricum, viata merge, blogul sta si blogosfera se imbolnaveste… tot mai rau cu fiecare zi care trece…
Foarte, foarte spooky. Infricosator in atatea feluri! N-am mai dormit de cand am vazut clip-ul asta! Tineti cont de faptul ca nimic nu a reusit pana acum sa-mi tulbure mie somnul!
De cand ma stiu, am fost inconjurata de fete, e si normal. Bine, pe vremea aia eram imbracate toate in roz si ne jucam cu fake-uri Barbie.
Lucrurile nu s-au schimbat pe cat ati crede. Cateodata ne mai imbracam si acum in roz, dar ne jucam cu cate un fake Ken. Si toate vrem un Ken original.
Cand eram copila, imi imaginam ca intr-o zi o sa apara un print frumos pe un cal alb si o sa ma ia impreuna cu ai mei departe in regatul lui si o sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Acum nu mai cred, am ajuns la faza in care sper ca ceea ce am azi o sa fie aici si maine.
Inainte credeam ca printul o sa imi faca cadouri frumoase si o sa imi pregateasca surprize in fiecare zi care ne era dat s-o traim impreuna. Acum sper ca macar o data pe an acel cineva sa isi aminteasca sa imi ia o floare. Nici nu mai am nevoie de dovezi. Sticking around is all the proof I need.
Inainte vroiam herghelii si catei multi si servitori si menajere si dragoste eterna. Acum sper doar la stabilitate si la macar o vaga urma a falsului sentimentului de siguranta pe care ti-l da o relatie lunga chiar daca traim intr-o garsoniera.
Inainte credeam despre casatorie ca e o chestie rupta din rai, o concretizare a sentimentelor intense pe care doua persoane le au una pentru cealalata. Acum sper ca dragostea se va transforma in obisnuinta ca macar asta sa ne tina impreuna.
Nu mai cred in „till death do you part“, dar sper cu toata fiinta mea intr-un „at least I still think I made the right choice“.
Dar poate, poate, exista un „cineva“ care face cadouri si pregateste surprize si care e in stare sa ma faca sa vad viata cu alti ochi, a whole new perspective on things si care imi da siguranta si stabilitatea de care am nevoie ca sa raman cu picioarele pe pamant. Si poate acel sentiment nu e deloc fals si e un „this is it“… Stick around and we’ll see…
Constat cu mare uimire si o macar la fel de mare tristete ca lumea nu mai e ce-a fost, tineretea nu mai e ce-a fost si pana la urma, nimic nu mai e ce-a fost.. vorba bancului: “nici slujba de inviere nu mai e ce-a fost”.
Se anunta un chef misto de tot, cu nopti nedormite, cantitati industriale de licori spirtoase de calitate superioara si bucate alese.
Am ajuns, ne-am stabilit headquarters-urile si am pornit la batalie. In mod surprinzator si deloc specific noua, dupa ce-am mancat ceva si am baut vreo doua pahare, ni s-a facut un somn frate cu moartea. Am incercat sa dam muzica mai tare, doar doar, dar nimic din ce am fi putut face sau am facut nu ne-a salvat de inevitabilul moment in care ne-am retras toti si ne-am bagat la somn.
Si acum ma intreb… unde s-au dus noptile albe urmate de alte nopti albe si zilele inecate in beri reci pe malul raului? Unde s-a dus pofta de viata care ne seca de puteri? Cum de am ajuns in acest punct trist al vietii in care nu ne mai putem distra? Sau somnul este acum cea mai mare distractie de care avem parte?
Sa fie oare o imbatranire prematura in urma anilor in care am petrecut fara oprire, in care fiecare zi era sambata si fiecare noapte era un nou inceput?
Si daca la varsta asta ne-am plictisit de distractie, ce ne ramane de facut? Sa fie oare visul gloriei si al imbogatirii rapide care ne seaca de tot ceea ce era mai viu si mai restless in noi? Sau am inceput prea devreme si atata am fost in stare sa ducem?
Oare asta e momentul in care te linistesti, petreci serile acasa la televizor si zilele la birou?Si daca e asa, putem trai restul vietii din amintirile vremurilor apuse, fara nopti pierdute si mahmureli care se intind pe cate trei zile?
Mai bine ne facem bagajele si sa plecam toti la mare… dar asta e alta poveste…
Am primit asta pe mail si mi s-a parut foarte misto, asa ca I decided to share it!
Date: Scufita Rosie este fetita cuminte. Analiza: Din start ne dam seama ca este vorba despre o minora de care copiii, in rautatea lor, si-au batut joc cu aceasta porecla, probabil din cauza unei caciulite rosii crosetate de mamica ei, pe care fetita o poarta des din cauza unei sensibilitati fizice la frig n regiunea craniului. Asadar avem de-a face cu o bolnava marginalizata si descurajata de societatea din jurul ei.
Date: Scufita merge zi de zi cu cosuletul cu mancare la bunicuta care locuieste in padure. Analiza: Nici o bunica normala nu locuieste in padure. Singura explicatie este ca aceasta bunica a primit in urma retrocedarilor cateva hectare de teren impadurit. Este stiut ca taranii nu se gandesc mult ca sa prade padurea de lemne, mai ales inainte de venirea iernii. Asadar aceasta bunica este o zgarcita care si-a facut casa in padure (oare nu tot din lemn taiat fara aprobare de la Ocolul Silvic?) si sta acolo ca sa-si pazeasca avutul. Teoria ca este vorba de o baba ticaloasa se verifica prin faptul ca in loc sa plateasca un serviciu de livrare la domiciliu a hranei, a silit-o pe nepoata ei (o fiinta neajutorata si bolnava) sa faca zilnic naveta din oras in padure, fara sa-i pese de pericolele la care o expune pe biata fata.
Date: Scufita Rosie se intalneste cu lupul care o descoase in privinta drumului ei. Analiza: Deja intram intr-o zona a fanteziei bolnave. Unu la mana ca in Romania lupi mai sunt tare putini, doi la mana ca se feresc de om iar trei la mana nu vorbesc si chiar de ar face-o, ar intreba de cel mai apropiat braconier sau cadavru bun de rontait. Singura explicatie este ca Scufita Rosie s-a uitat atat de mult la Animal Planet incat cunoaste obiceiurile lupilor si le poate intelege scheunaturile.
Date: Lupul o ia inaintea Scufitei care se opreste la cules de flori, isi preface vocea, intra la bunica, si o inghite. Analiza: Nu mai stam sa analizam faptul ca multe flori prin padure nu-s, numai in luminis. Dar trebuie spus ca nu e frumos sa inveti copiii ca e in regula ca atunci cand ai o treaba de facut, sa te opresti la cules flori fara sa stii daca nu-s cumva specii protejate si in consecinta, pe cale de disparitie. Lupul in schimb pare un personaj menit sa fie bataia de joc a creatorilor de basme. Daca citim si “Cei 3 purcelusi” sau “Capra cu 3 iezi” observam un model bine definit. Lupul este un individ manat de dorinta perpetua de a navali in casele oamenilor. Foloseste toate tertipurile: imita voci si daca nu-i iese, vadit frustrat, face casa praf. Concluzie: Lupul este comis-voiajorul actual. Bunica musca momeala si-i da drumul. Iata cum este prezentata imaginea unei persoane in varsta: o senila care nu stie sa faca deosebirea intre un urlet de lup si glasul propriei nepoate. Cu aceasta imagine vor ramane copiii nostri.
Date: Lupul se imbraca cu hainele bunicii, se pune in pat unde il gaseste Scufita Rosie. O ademeneste prin vorbe sirete sa se apropie si o inghite si pe ea. Analiza: Asta intrece orice rusine. Sa-l dea pe lup drept travestit, ei asta inca nu am mai auzit. Ce fel de minte bolnava poate spune la copii asa Iar el raspunde invariabil cu minciuni menite sa o aduca pe Scufita in pat langa el. De aici deducem: corupere de minori !
Date: Apare vanatorul care impusca lupul si le elibereaza pe Scufita Rosie si bunica. Analiza: Ce cauta vanatorul in casa bunicii? Doar daca n-a venit cu gand ascuns. Apoi ce cauta la vanatoare de lupi pe proprietate privata? Din doua una: sau e un braconier nenorocit sau e un stab mare de la Bucuresti care plateste sume imense doar pentru satisfacerea nevoilor sale sadice. In oricare dintre variante, ar trebui sa fie infierat de creatorul basmului si nicidecum glorificat pentru fapta sa mareata.
Finalul povestii este sinistru: lupul zbatandu-se in ghiarele mortii (si ne mai intrebam de ce avem copii dereglati din toate punctele de vedere) “elibereaza” cele doua femei. Adica avem oroarea sa asistam la aparitia a doua fapturi partial digerate care se pare ca nu au murit ci cu nonsalanta isi reiau firul vietii.
Asemenea inchipuiri ale unei minti bolnave se servesc zilnic copiilor intre 2 si 7 ani. Nici nu mai vorbesc despre marea oroare a literaturii mondiale: “Alba ca Zapada” – auzi Alba si ea traieste in padure cu 7 barbati.
Zile vin, zile trec… am trecut cu greu peste o noapte de sambata infioratoare cand am decis sa stau acasa ca sa ma pot odihni pentru ca eram rupta si am ajuns sa pazesc toata noaptea cateii care erau aproape la fel de speriati ca si mine de vijelia de afara, de fulgerele continue si tunetele care zguduiau casa. Am considerat aceasta furtuna un semn divin indicandu-mi ca ar fi trebuit totusi sa ies in club in noaptea aia.
In alta ordine de idei, weekend-ul asta ar fi trebuit sa fiu aici. Nu sa particip, God forbid, ci sa aplaud si sa ma bucur de pe margine dar nu se stie sigur daca ne mai deplasam pana acolo. Plus de asta am constatat cu durere (la propriu) ca incep iar sa sufar de rau de masina, cred ca e oarecum datorat si unei oarecare “motion sickness” caci daca sunt eu la volan n-am nimic, daca stau in dreapta sau in spate sufar tot drumul. Iar pana in Caransebes sunt in jur de 350 km… Dar daca se merge, se merge, regardless of the little inconveniences… asa ca vom vedea.
Din punct de vedere personal, intim, sufletesc, thinks are brighter than ever si de parca asta nu ar fi perfectly enough, my wardrobe has suffered severe changes, which is amazingly good
Am mai scris alte insights pe care aveam de gand sa le impart cu voi, dar nu-mi merge net-ul acasa, iar copierea pe stick, transportarea sa la birou si copierea textelor in wordpress mi s-a parut o sarcina prea dificila asa ca astept sa isi revina net-ul acasa
Numar zilele pana la ZIUA MEA si stau cu sufletul la gura pentru ca mi-a soptit o pasarica ca nice presents await me…
Pe langa asta fac planuri pentru Craciun… dar asta va povestesc cu alta ocazie
Si uite asa s-a mai dus un weekend. L-am petrecut intr-un mod tare placut cu prietenii la casa unei prietene de pe langa Campina. Sambata am fost la baile Telega, ape sarate care de fapt sunt saruri putin udate. Poti sa plutesti o zi intreaga acolo fara ca macar sa misti un deget.
S-a mancat mult, s-a baut mult, s-a ascultat “muzica cu TUTZ TUTZ” (expresie invatata via Cata), s-a rupt o masa (era si firesc sa se intample), deci a fost foarte misto.
Si cum a certain special someone a pornit un album de poze avand nume de cod “Plimband boxele prin toata tara in vara lui 2007″, speram la mai mare si mai mult vin, mai putina carne .
In afara de asta, inca n-am fost sarutata asa cum ceream acum o perioada de timp, dar noi sa fim sanatosi ca boala vine.
Anul asta am facut gashca din nou si am ales o oferta misto de tot aici. La all inclusive unde sucurile curg rau si mancarea e multa si la discretie.
Scuba-diving-ul se anunta a fi incredibil in zona Sharm El Sheikh-ului. Despre Marea Rosie se spune ca ar fi cea mai frumoasa mare. Vom vedea… la propriu!
Cu temperaturi de 35-40 grade Celsius si cam 30 de grade in apa marii, abia astept sa ma vad pe plaja cu o bere in mana si soarele in fata!
E bine ca suntem multi si cand sunt multi, distractia creste!
Asa ca peste trei saptamani o sa am “one week of blog silence” si o sa ma bucur de ea din plin! Si daca nu da nimeni cu bombe cat suntem noi acolo, va povestesc si cum a fost!
dar nu se stie sigur daca ne mai deplasam pana acolo. Plus de asta am constatat cu durere (la propriu) ca incep iar sa sufar de rau de masina, cred ca e oarecum datorat si unei oarecare “motion sickness” caci daca sunt eu la volan n-am nimic, daca stau in dreapta sau in spate sufar tot drumul. Iar pana in Caransebes sunt in jur de 350 km… Dar daca se merge, se merge, regardless of the little inconveniences… asa ca vom vedea.
